Visez?

M-am trezit deodata intr-o camera prafuita, cu miros de vechi si mobila mancata de carii. Nu stiu ce caut aici, intr-o lume pe care nu am faurit-o eu si in care nu-mi gasesc locul. Oare visez? Privesc in jurul meu si parca am calatorit in timp ca sa ajung aici, inapoi in medievalul sentimentelor. O oglinda acoperita de panza de paianjen imi construieste chipul. Dar nu sunt eu cea care se uita in acea oglinda. Eu par mica, imaginea pe care o vad e gigantica. Eu par inocenta, oglinda ma arata diabolica. Sigur visez. Fug din fata oglinzii…pentru ca ma sperie ceea ce ar putea sa-mi mai arate. Deodata imi apari in cale Tu, cel pe care credeam ca l-am pierdut. Ce ciudat… visul mi te arata diferit, ingerul meu cu aripi negre si zambet demonic… Mi-ai transformat inima intr-un bulgare de ceara si ai lasat-o sa se topeasca, arzand de dorul tau mai strasnic decat in flacarile Iadului… Mi-ai promis ca vei avea grija de ea… Si acum stai in fata mea, cu inima mea in pumni… Nu e topita…E de piatra. Dar eu visez. E visul meu. Si in vis e randul meu sa te chinui, sa-ti retez aripile, sa-ti tai rasuflarea… dupa care sa plec… Vrei sa nu, in visul meu ma iubesti. Ochii tai sclipesc doar pentru mine, imbratisarea ta ma incalzeste.  Dar ma desprind din capcana iluziei  si te gonesc. Pleaca inapoi in lumea ta si lasa-ma pe mine aici, in visul meu care din colorat a devenit alb-negru. Ma asez in fata oglinzii. Dar privesc in gol…

Tresar. Inapoi in realitate? Da. Am visat. Dar duc dorul sentimentului din vis… Ma asez pe un fotoliu si imi aduc genunchii inspre fata, prinzandu-i cu bratele. Si imi culc fata pe ei. Inchid ochii. Incerc sa visez. Visez ca ma iubesti… Ingerul meu cu aripi negre…si zambet demonic…

by Dream…

Nebunie de primavara…

            Azi plouă… îmi îngrop fața în mâini și îmi lipesc fruntea de fereastră. Vârfurile genelor încă mai poartă sărutarea ta caldă…

            Am știut într-un fel sau altul că astăzi va ploua. Cerul s-a întunecat, este gri. Zâmbesc. Fac fraze de doi ani? Nu cred, cel puțin pentru mine nu e așa. Plouă, plouă… spală păcatele lumii. Deja e ceva biblic, iar eu nu mă simt în stare să aprofundez. Mă întorc lângă ibric. Aburii ceaiului se înalță ca într-o poveste cu zâne. Când eram mică aveam impresia că este un dans magic, sau că aburii vor întotdeauna să îmi comunice, să îmi spună ceva, iar eu nu înțelegeam. Eram neputincioasă. Litere în aburii de ceai… îmi încălzesc mâinile în jurul ceștii. O linguriță, două lingurițe de zahăr…

            Mă întorc spre ploaie…într-un fel sau altul nu îmi displace vremea. Poate tu știi cel mai bine de ce. Spre seară va fi soare. Nu mint… pur și simplu știu. Mă ascund sub o frunză. Restul lumii s-a ascuns sub picăturile de ploaie. De ce plouă? Pentru că așa trebuie… nu îmi place! De ce plouă?? Pentru că cerul e trist și vrea să plângă… asta îmi place. Hai să… hai să visăm lumea noastră sub picăturile de ploaie, perfect rotunde, perfect intangibile. Nu vrei?

            Pff.. orașul e ud. Nu știu de ce, dar nu îmi dă impresia că ar fi mai curat. Parcă e mai degrabă într-o stare de moleșeală, parcă aburi s-ar ridica din pământ și nu e deloc plăcut. Vreau să mergem undeva afară… pe o pajiște.. pe un câmp, să plouă, iar noi să fugim sub un copac înalt și bătrân din mijlocul câmpului, să ne aruncăm la rădăcina sa și să râdem. Îmi place cum râzi. Ne vom trage sufletul și vom aștepta. Ai părul ud! Râd… ești un alintat. Visăm sub frunzele stejarului în timp ce ploaia cade monotonă. E liniște. Ne ascultăm respirațiile sacadate și ne amuzăm.

            Uf… era doar un vis. Bine ai revenit în orașul tău sinistru cu clădiri ude! Parcă ar fi murdare… e un gri murdar, nepotrivit. Nici ție nu ți-ar plăcea. E ca o capcană din care nu poți ieși decât pentru a lua o gură de aer. Pescăruși! Hai să ne transformăm în păsări… vom sta în ploaie, iar în spate ne vor crește aripi. Vom zbura la cer, departe de colivia asta. Nu te uita spre soare… oricum plouă. Prea mulți aburi de ceai?

            Hai să fugim prin parc, pe străzile pline de bălți. Ne vom așeza pe o bancă de lemn. O să râdem. Tu vei scoate umbrela veche cu aromă de scorțișoară și o vei deschide. Te vei chinui un pic. Eu am să râd, și apoi vom sta sub umbrelă și vom privi restul lumii. Va fi liniște. Suntem uzi dar avem o umbrelă deschisă în cele din urmă. Ne privim, începem iar să râdem. Mă vei săruta? Nu! E un clișeu, prea clasic, prea desprins din filmele alb-negru. Doar suntem unici. În jurul nostru e o nebunie de verdeață, o nebunie de primăvară…

            Hai să ne întindem în iarba verde. Dar mai întâi vreau să iasă soarele. Nu. și ăsta e un clișeu. Dar nu putem să îl refuzăm… hai să închidem ochii și să ne imaginăm că suntem la munte, pe o pajiște cu flori. O să privim roua prelinsă în abisul întunecat de raze al unei petale prinse în vârtejul unei flori. E o nebunie, nu? Hai să ne întoarcem cu fața spre cer și să cădem în Univers. Tot ce ne reține sunt firele de iarbă care ne gâdilă gâtul. Să închidem ochii, să visăm….

            E gri… mă trezesc. Aburii de ceai nu se mai ridică de mult timp din ceașca mea aproape intactă. Ceaiul a încremenit. La fel și timpul… sau nu…

 

 

By Drop of Ink