Vânt… ploaie… Cândva îmi era teamă de ele. Acum trăiesc sub continua atingere a lor și nu mai simt nimic. Cândva auzeam clapele unui pian lovindu-se încet iar muzica lor mă purta într-o lume cu raze și căldură. Acum cu fiecare atingere un frig se instalează în sufletul meu, iar eu nu pot lupta cu el. E ca o negură ce se întinde, fără să o vezi, dar pe care poți să o simți din tot trupul.
M-am rătăcit de atâtea ori pe una din cărările ce duceau în acel loc sigur spre care tânjeam, încât am uitat când a început totul, cum a început, de ce, sau măcar ce îmi mai doresc să găsesc acolo… Trăiesc și respir doar prezent. Nu vreau să îmi pese de viitor, de ce se va întâmpla peste câteva clipe deoarece frica mă va imobiliza. Peste câteva clipe aș putea să ajung acolo, sau mă voi îndepărta brusc.
Am crezut când am plecat în călătoria mea că totul va fi neted. Drumul meu avea în sfârșit un curs, o țintă spre care gândurile mele alergau purtate de cele mai ușoare adieri ale vântului. Unde am greșit? Unde am cotit spre direcția opusă? Undeva drumul meu s-a pierdut. Am fugit înapoi și nu am mai găsit acea răspântie a destinului. De cât timp rătăcesc? Am și uitat lumina soarelui de când pădurea mă înconjoară iar singurele raze purtate de firele de praf se strecoară sfioase spre mine, amintindu-mi că lumea nu mă așteaptă. Am ajuns în propria mea Vale a Plângerii. Oare ce voi găsi când voi ieși de aici? Mă gândesc și simt teama cuprinzându-mă. Am așteptat, am strigat sperând că cineva mă va auzi și va veni să mă salveze. Apoi am simțit tăcerea. Aerul era tare, îmbibat cu roua prelinsă de pe frunzele antice ale istoriei, lacrimi ale celor prinși pe veșnicie în locul acesta. Am început să cred că și eu voi fi prinsă în liniște. Niciodată nu mi s-a părut atât de dureros. Zilele se scurgeau ca nisipul dintr-o clepsidră imensă și mult prea îngustă. M-am întins cu ochii spre peticul de cer și am așteptat… secole, ani, zile, secunde… am așteptat chemarea pământului. Pânze de paianjeni se țeseau deasupra mea, frunzele mă înveleau, apoi au venit primii fulgi de nea. Am închis ochii și am așteptat să aud cea din urmă liniște…
Lumina răzbătea prin pleoapele mele. Am simțit un nou impuls, un nou aer respira toată pădurea. M-am ridicat automat, ca și cum abia cu câteva minute în urmă m-aș fi așezat acolo. Mi-am întins brațele și am privit în jur. Era aceeași pădure. Părea mai goală, mai rară, și undeva în zare, un luminiș necunoscut până atunci. Am simțit dorința să merg într-acolo. Dar ceva mă reținea, o teamă de necunoscut, o teamă că odată părăsit acest culcuș, nu voi mai găsi o cale de întoarcere. ”Dar nu vreau să mă întorc la durere!” am gândit și m-am ridicat. Un resort invizibil mă împingea spre acea lumină a viitorului. Deși mișcările îmi păreau mecanice, ireale, ca și cum o dedublare a mea avusese loc în somn, un fior dezgheța fiecare colț al sufletului. Atunci am prins aripi, și am alergat până acolo.
Totul se închidea în urma mea dar nu îmi mai păsa. Tăiam poate ultimele legături cu acea lume dar nu mă gândeam. Tot ce speram era să ajung cât mai curând. Nu știam ce mă așteaptă dar oricum avea să fie altceva… și m-am oprit la margine… era cel mai trist peisaj dat ochilor mei. O casă goală, părăsită, o ruină pe un pământ sterp, aruncat pe un platou în fața soarelui cald și rece. Ca o epavă pe fundul unui ocean secat, ca un ucis pe frontul înecat în sânge, mi se părea totul. Am mers mai departe, am urcat treptele vechi, albite, și am așteptat… am privit înspre est, acolo de unde speram că voi vedea salvarea venind. Vântul bătea și șuiera trist prin ferestrele goale, așa că m-am întins și am închis ochii încet, cu privirea încă pierdută într-acolo. Am așteptat… simțeam casa gemând lugubru undeva în spate, paturile răvășite de atâtea dorințe oftând după îmbrățișările pierdute, perdelele zdrențuite cântând un imn al morții, podelele pierzându-se sub urma pașilor șterși, pereții șoptind secretele unor povești din altă lume… Am simțit casa cuprinzându-mă cu răceala ei, cum iedera se întindea și asupra mea. Eu eram casa, iar ea era sortită morții. Nici o mână de om nu avea să o dărâme, nici o ploaie să o spele. Avea să fie mereu acolo, martoră a unor vremuri trecute, plângând și întunecând pământul sărăcit de așteptare.
Eu nu puteam fi moartă! Am alergat departe, departe de acest loc. Doream iar acel loc înecat din pădure, unde am cunoscut prima dată noțiunea de ”teamă” și ”așteptare”. Dar nu l-am mai găsit. Am bătut la fiecare poartă ieșită în cale. Am ridicat fiecare fir de iarbă dar nu era acolo, [...] …
[...] acum mult timp, la începutul lumii…
By Drop of ink
